Nichita Stănescu – Un pământ numit România
I
Şi-a venit un nor cu coarne
peste sufletul meu, Doamne
să mă-npungă a venit
numai chiar din infinit.
Şi-a venit un os subţire
dintr-o altă-naltă fire
dat cu fluier supt de sunet
şi cu fulger fără tunet.
A venit la mine nimeni,
săruri şi piper şi chimeni,
verdele din frunza smulsă,
laptele din ţâţa scursă
şi mi-au pus la ploape-un fel
de vedere, de cercel
şi în inimă nisip
şi pe chip altfel de chip,
voind nevăzută hidră
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.
Nemaivrând în mine sânge,
ochiului i-au dat a plânge
tot cu luna lacrimă
cu stelele patimă.
A venit la mine “Da”
care tocmai învia
şi-a venit la mine “Nu”
de însumi vărsat în tu.
Au venit să îmi propună
ca să fiu la noapte lună
şi-ntre coaste să îmi fiu
alergare de-argint viu,
de aur, de platină,
de stejar, de paltină,
de cuvânt, de necuvânt,
neştiind că sunt pământ.
II
Atârnat de ploaie ca vântul de nori
ca negrul de aripa neagră.
Bate bătrânul fâlf, bate,
zboară bătrânul pe sub pământ
printre viermi şi rădăcinile minunate
ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
ale prunului, arinului,
ale nuştiucuiului.
III
Peşte, lapţii tăi de peşte,
dedesubt mereu aflat
ah, Carpaţilor, cereşte
stâncile din voi decad
mai ducând la vale o monedă
sau vreun vultur smuls impar,
decăzut prin lumea cea concretă
roaba legilor cu har.
Per Scorilo, Decebalus
pe un vechi, oho, de tot
zeu-inel ţinând dantura
cea lactee strânsă-n bot.
A băut din ţâţa mare
hrana cea otrăvitoare
cântărită în cântare,
ţepenită în cleştare
cum e musca-n chihlimbare,
cum e trupul pe picioare
şi mirosul din pahare
şi pistolul în şerpare,
cum e, “are” în “nu are” ,
nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum,
ieri şi mâine în acum.
IV
Duce-ţi trupurile. Un dulce dor
mă paşte-n câmpul de mohor:
Neânşeuat,
nepotcovit, neânjugat.
Duceţi trupurile. Să se lase
albul cel mai alb pe oase,
să îmi fie duhul ghimp
rupând pielea de pe timp.
Duceţi trupurile. File
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Fie
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Doamne,
să ne dezbrăcăm de haine,
cum e apa dezbrăcată
de izvorul care-o poartă
şi se-mbracă-n cel ce-o bea
însetat de setea sa
de rămâne tot neud
de la nord până la sud.
Trupurile! Nu vederea
cea căzută-n ochi ca mierea
nici auzul, nici mirosul
locuind în trup ca osul.
Duceţi trupurile. Vină
peste noi din nou lumină.
Duceţi trupurile. Bate
mulţime-n singurătate.
Scade marea. Trupurile
valuri scad în tuburile
pietrelor din cuburile
sărurilor,
malurilor.
Duceţi trupurile,
trupurile
Scade marea, cuburile
sărurilor se usucă
cu un fel de dor
de ducă.
V
De două mii, pământul, de ani
se îngraşă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.
Şi timpu-şi smulge ochii
şi-i lasă ca pe-o nadă
cercând să prindă-un peşte al vederii.
Se-ntinde o blândeţe
încolăcind în sus
câte o rază-a lunii împietrită.
De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.
Noaptea, în lanul cel de grâu
când fluier herghelia din prundişuri
suntem de faţă eu şi tu
şi tu şi tu,
viii şi morţii laolaltă.
Un nod e-n viaţă. Restul
frânghiuei spânzură în jos.
O mie de strămoşi atârnă-aici
de fiecare suflet.
Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare
şi apune.
Pământ de carne eşti,
pământ de carne…
Pentru un om o, câtă lume!
Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne de mii de ori
sărată sub şei de sare.
Pământ de carne, bun de mâncare,
pământ de oase străluminând
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!
Am să te-ngraş la rândul meu
cu mine,
lăsându-ţi doar scheletul alb
să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pământule de pământ.
Poezii frumoase 